Page 10 - Binder1

Cu generoasa empatie scrie Sever Voinescu despre cartea mea recent aparuta in colectia “Despre” a editurii Humanitas. Sper sa am prilejul sa dezvolt cat mai curand unele din incitantele idei pe care le sugereza textul sau, inclusiv cele legate de mistica partidului, de apoteoza ideologiei si de sacralizarea politicului in sistemele totalitare. Sunt teme care ma framanta de ani de zile, subiecte nemijlocit legate de spinoasele probleme si nelinistitoarele implicatii ale radicalismelor moderne. Volumul “The Devil in History:Communism, Fascism, and Some Lessons of the 20th Century”, care va apare in 2012, exploreaza metabolismele ezoterice si metamorfozele adeseori imprevizibile ale mitologiilor revolutionare. (VT)

In ultima sa carte – Despre comunism. Destinul unei religii politice, Editura Humanitas, 2011 –, Vladimir Tismăneanu reconﬁrmă că este stăpînul deplin al subiectului. Într-o privinţă, Vladimir Tismăneanu seamănă cu Emil Cioran: este capabil să scrie carte după carte, caremai de caremai interesantă şi mai provocatoare, despre acelaşi subiect. Întrebat cumde a scris 15 cărţi despre acelaşi lucru, Cioran invoca obsesia. Cu alte cuvinte, Cioran scria pentru că nu putea uita. Vladimir Tismăneanu scrie pentru că nu admite ca noi să uităm. Nu avem voie să uităm comunismul, iar Vladimir Tismăneanu are grijă de asta, ducînd mai departe respectul absolut pentru memoria integrală ca suprem şi mandatoriu exerciţiu etic, aşa cum neuitaţii Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca cereau. Mi-l imaginez pe Vladimir Tismăneanu ca pe un paznic al conştiinţei colective – cînd adoarme, toropită de relativismul derutant al vremii noastre, şi e gata să alunece în eroare fără să-şi dea seama,

el o trezeşte cu un şoc de adevăr (o carte despre comunism) şi o readuce în cadrul reperelor ﬁreşti. Nu cunosc pe altcineva care povesteşte mai bine comunismul. Ştiu, ﬁreşte, poveşti cutremurătoare despre oameni obişnuiţi deveniţi eroi sau ticăloşi într-o secundă, despre victime şi călăi care îşi inversează rolurile în chip cu totul neaşteptat, despre turnători şi turnaţi, despre

cruzime programată şi inexplicabile gesturi de compasiune, şi aşa mai departe. Poveştile comunismului au, la nivelul conştiinţei individuale, magnitudini dostoievskiene, epuizînd putinţele etice ale umanului în toate sensurile posibile. Vladimir Tismăneanu, însă, are darul unic de a transfera asemenea poveşti adevărate la nivelul sistemului – el povesteşte sistemul, îl analizează povestindu-l. După ştiinţa mea, numai Vladimir Tismăneanu practică această abordare a comunismului.

Textul complet al eseului lui Sever Voinescu poate ﬁ citit in “Dilema Veche”: http://www.dilemaveche.ro/sectiune/ce-lume-traim/articol/patimile-comunismului

deAngelo Mitchievici

Pentru cine îşi aminteşte de romancierul Cinghiz Aitmatov, titlul noului volum semnat de Vladimir Tismăneanu şi Mircea Mihăieş, “O tranziţie mai lungă decât veacul” (Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2011, 765 pag.), îi va suna cunoscut, aşa cum numele care îl semnează au notorietatea lor prestigioasă în istoria recentă a României, istorie pe care o închide cuvântul tranziţie. Cred că titlul sugerează corect că această tranziţie nu s-a încheiat, că ea implică costuri care lestează, că rezultatele n-au fost poate pe măsura aşteptărilor. Oricum, textele grupate în acest volum surprind principalele jaloane al acestui parcurs accidentat.

Volumul are o geometrie interesantă, el antologhează până la un punct un serial discuţionist care reuneşte la o masă rotundă doi oameni ai dialogului, un distins politolog cu o prestigioasă carieră academică, profesorul Vladimir Tismăneanu, şi un eminent ﬁlolog, Mircea Mihăieş, alături de Horia-Roman Patapievici, unul dintre artizanii noului format al unei construcţii culturale care poartă numele de ICR (Institul Cultural Român). Un spirit coroziv şi curajos, Mircea Mihăieş imprimă dialogului un accent polemic şi o tensiune constructivă. Numele lui Vladimir Tismăneanu este legat istoric şi de principala temă a cărţii, decomunizarea, politologul ﬁind cel care a condus Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, în baza căreia preşedintele în funcţie la acea dată, Traian Băsescu, a condamnat înmod oﬁcial, în faţa Parlamentului României, regimul comunist ca regimilegitimşi criminal, pe data de 18 decembrie 2006. În ciuda unei relaxate convivialităţi, din tonul acestor entretiens răzbat câteva elemente esenţiale care lipsesc adesea dezbaterilor româneşti pe teme politice: nevoia de clariﬁcare conceptuală, de plasare a discuţiei în cadrul istoriei ideilor şi a istoriei culturii şi civilizaţiei în general, de argument nuanţat şi urmărit într-o consecuţie logică. Alte caracteristici evidenţiate de dialogul între cei doi prieteni sunt temperanţa şi ironia, dublate de respectul pentru restabilirea adevărului istoric şi preocuparea pentru ediﬁcarea unui nou regim al memoriei.

Volumul mi se pare articulat pe două mari direcţii. Prima are în vedere autopsierea regimului comunist şi analiza unei postume existenţe spectrale, viaţa de apoi a comunismului românesc. Din acest punct de vedere, Vladimir Tismăneanu realizează o excelentă radiograﬁe a tranziţiei ca fenomen a cărui complexitate necesită o investigaţie aproape forensică în corpul – „cadavrul răsturnat“, cum îl numea Bernard-Henry Lévy – Leviathanului comunist, dar şi o permanentă interogaţie asupra caracterului mutagen, proteic, al corpului ideologic, doctrinar, al regimului.

Modelul dialogic presupune o naraţiune bine închegată, jalonată de teme şi subteme a căror recurenţă subliniază punctele de articulaţie ale problematicii româneşti a decomunizării,

parcurs istoric diﬁcil şi încă neîncheiat. Implicarea directă a demersului civic, dar şi experienţa intelectuală îl plasează pe Vladimir Tismăneanu în interiorul acestei tranziţii, fenomen de care încearcă să se distanţeze critic, un mecanism de reglaj diﬁcil în căutarea a ceea ce este cu adevărat important, a mizelor intelectuale şi morale. Aceste mize sunt recuperabile la o analiză nuanţată a premizelor tranziţiei, a reglajelor mentalitare şi ideologice, a opţiunilor politice într-o societate minată de tensiuni şi fracturi, o societate în care ţesutul civic necrozat se reconstruieşte lent.

A doua direcţie a dialogului instituit între cei doi prieteni scoate în evidenţă o pedagogie a memoriei şi democraţiei bazată pe înţelegerea fundamentală a primilor 20 de ani de democraţie, adesea „originală“. Dialogul se constituie ca un exemplar model de reﬂecţie asupra unei perioade pline de echivocuri şi omisiuni strategice, ca un model de încredere în valorile democraţiei liberale. Discuţiile acompaniază opera propriu-zisă a politologului şi invită la o lectură în paralel, demersul public ﬁind însoţit permanent de cel teoretic, argumentul ştiinţiﬁc de reﬂecţia morală. Astfel, Vladimir Tismăneanu adoptă ceea ce cu o sintagmă inspirată a numit „etica neuitării“ şi titlul antologiei textelor Monicăi Lovinescu, volumpecare l-acoordonat şi careevocă tocmai necesitateacaptăriimemoriei înrecipientul unei conştiinţei civice, modelul exemplar oferit de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Dialogurile se constituie şi ca o cronică politică a anilor tranziţiei, traversând momente obscure, parţial clariﬁcate, atitudini litigioase, controverse, ediﬁcând o întreagă sintaxă