ROMANIAN TIMES
In Memoriam
14
C3
Emil Creanga - omul care nu poate fi uitat.
“Exista oameni pe care ii intalnesti si pe urma nu vrei sa-i uiti niciodata” Acestia insa
nu sunt multi.
Ne uitam si odata cu trecerea anilor se duc si ei si ramanemdescumpaniti de modul cum
trece timpul!
Uneori ni se pare ca viata este doar din doua zile. Ieri am venit si azi plecam. Incercam
sa filozofam pe seama timpului, dar realitaea este ca el se duce si odata cu el ne ducem
si noi spre casa vesnica.
Un tinerel scolar a fost intrebat de profesoara lui. De ce in fiecare zi cand pleaca de la
scoala alege sa treaca prin cimitir? Raspunsul a fost simplu.
“Acesta este cel mai scurt drum spre casa unde locuiesc.”
Cat adevar! Drumul cel mai scurt spre Casa Vesnica este prin acest
loc al tacerii unde fiecare asteapta maretul eveniment al Invierii.
Mi-a fost dat harul sa-l cunosc pe adevaratul om Emil Creanga in anul 1976 in orasul
Arad, pe cand fregventam Biserica “Betania” din cartierul gradiste, biserica pastorita
de un om cu inima gingasa Alexandru Maris, om care a iubit tanara generatie si in
mod special pe cei care s-au dedicat slujiri Evangheliei cum era Emil Creanga si multi
altii: Valer Brancovan, Petru Lascau, Nelu Tarlea, Petru Lupas, George Dragos, Cornel
Dragoi, Ionel Iluna, Vasile Caunii si altii. Intodeauna m-am simtit un om binecuvanta
aflandu-ma printre prietenii pe care Emil Creanga ii avea. Anii aceia nu pot fi uitati
pentru ca parte din timp il petreceam studiind Sfanta Scriptura, timp in care aveam
partasie in rugaciune si meditatie.
Au fost ani grei de comunism in care Emil Creanga nu a fost scutit de persecutia celor
ce nu-l cunosteau pe Dumnezeu. Cu toate acestea a stiut sa ramana bine inradacinat in
credinta in Dumnezeu si ca El este in control cu viata lui de pribeag pe acest pamant
infasurat in desertaciune.
Anul 1982 a fost anul crucial cand am ales sa plec spre o lume libera, lasand in urma
pe cei dragi ai familiei dar si pe cei cu care am petrecut clipe de neuitat. Tot ce ne-a mai
ramas era comunicarea prin cai nestiute de “altii” pana intr-o zi cand Emil a fost chemat
de tovarasii din acea vreme sa de-a socoteala de relatia lui ca si cetatean roman cu mine
ca unul care am parasit tara. Cand a fost intrebat: “Ce relatie exista intre tine si numitul
Ilie Tomuta? Raspunsul lui a fost. “Nimic deosebit. El imi spune ce se intampla in
America si eu ii spun ce se intampla aici in Romania. Nu-mi venea sa cred cu cat curaj
a putut afirma aceste cuvinte care desigur au rezultat cu o “strangere de mana” despre
care numai el ar putea povesti.
Ne-am revazut dupa multi ani aici pe meleagurile mult dorite de el.
De acum se vedea ca un vultur caruia ii cresc din nou aripile pentru a zbura in ale lui
pentru a-si indeplini scopul de adevarat crestin, de adevarat om.
A stiut sa munceasca impreuna cu cea pe care Dumnezeu i-a dat-o ca si sotie, fara insa
sa uite de chemarea lui de om a lui Dumnezeu.
Aplecat linistit fara forfota. Nu a vrut nici in ultimile clipe sa sufere cineva. Stia incotro
merge. Stia sigur ca pentru a ajunge la Casa Vesnica e randuit sa treaca prin groapa
tacerii pe marginea careia plang azi toti cei ce l-au iubit mai mult decat el s-ar fi gandit
vreodata. Tot ce mai pot azi spune este la revedere celui ce mi-a fost prieten si frate in
Christos.
La revedere frate scump pana in ziua cand vom impartasi din nou lucruri marete legate
de viata de crestini. La revedere prieten drag.
Acelasi din todeauna,
Utu I. Tomuta
A plecat dintre noi, ieri dimineață, tăcut și discret așa cum a și trăit întreaga
sa viață. Om al ideilor de care nu obosea nicicând să le dezbată, prefera locul
din umbră, scaunul din spate și liniștea. Se angrena în discuții cu prietenii și
iubitorii de idei. Era pasionat și informat în același timp. Istoric de formație
profesională, rătăcea prin prezentul nedemn de trecutul pentru care avea
mare admirație.
L-am cunoscut la Arad în anul 1974 când am fost „repartizat” pe șantierele
patriei. Era deja căsătorit cu Dina și locuiau nu departe de blocul în care
ocupam un apartament la etrajul I. Treceam pe lângă casa lor de fiecare dată
când mergeam la adunarea din Bujac. Ne-am împrietenit și ne vizitam des.
Emil bătea la ușa apartamentului din Piața Fortuna, care i se deschidea la
orice oră cu bucurie. Câteodată venea târziu, după 12 noaptea. În loc de salut
spunea: „Petre am o idee. Am venit s-o discutăm”. Și o discutam uneori până
spre dimineață. Pentru Emil, ideile erau mai importante ca somnul, sau viața
de fiecare zi. El trăia pentru idei. Din pasiunea pentru ele, neglija cotidianul,
mâncarea și strictul necesar. Dacă avea cărți la dispoziție, Emil nu mai avea
nevoie de nimic.
La Biserica din Bujac am luat împreună inițiativa să ne ocupăm de cei mici. La
ora cinci după masă, cu o oră înaintea începerii serviciului, veneau părinții cu
copiii la școala duminicală. Se umplea biserica. Am avut o bucurie deosebită
să putem să le predăm lecții din Biblie unor sute de copii. Întâlnesc și azi, atât
în călătoriile mele prin lume, cât și prin lumea virtuală, bărbați și femei cărora
nu le-au dispărut din amintire orele acelea de studii biblice.
Un intelectual erudit, Emil avea înclinația educatorului profund, preocupat
de ridicarea standardului de înțelegere a elevilor săi. Tolera greu incultura și
snobismul. Se revolta pe lipsa de pregătire a predicatorilor, pe amatorismul
prezentărilor de la microfon. Asocia imediat ideile auzite cu cele citite de el și
clasifica curajos calitatea și exactitatea celor auzite, făcând-o însă cu discreție
și dragoste în cercul celor apropiați.
Ca orice erudit care știe mult mai mult decât poate exprima pe înșelesul
neavizaților, Emil nu se bucura prea mult de simpatia audiențelor, pe care nu le
menaja și pe care le forța parcă să se ridice la nivelul ideilor și cuvintelor rostite
de el. Glumeam des cu el de efortul său de a urca vaca în podul grajdului unde
era fân proaspăt. Nu se supăra, ci răspundea cu aceeași monedă, usturător
de adevărat, pentru noi care descărcam fânul din pod „pentru gâște”, cum
spunea Emil.
Emil era un șoarece de bibliotecă înrăit în consumarea a tot ceea ce-i cădea
în mână. Nu prea reușeai să-l surprinzi cu vreo nouă apariție editorială. Ți-o
luase deja înainte cu procurarea cărții și mai ales cu citirea ei. Ce să mai
vorbim de tezele lucrării, pe care Emil le discuta din perspectivă istorică și de
om al culturii?
După publicarea primelor cărți, Emil a devenit unul dintre cei mai de temut
critici ai mei. Competent, exact și la subiect, nu-i scăpau nici măcar virgulele
mele rău plasate. Primeam cu resemnare criticile lui și cu bucurie în același
timp, pentru că le făcea cu dragoste și prietenie.
După publicarea volumului său de cugetări și proverbe: „Omul, pur și simplu”,
Emil a dovedit nu doar cunoașterea naturii umane ci și chemarea specială
în ale scrisului. Sunt convins că ar fi lăsat mult mai multe volume dacă ar
fi găsit sprijinul celor care își iroseau banii în publicații lipsite de merit. Dar
nu întotdeauna oamenii cu bani au și simțul altor valori în afara bancnotelor
verzi.
O dominantă a vieții lui Emil Creangă a fost lupta sa împotriva comunismului.
Ca unul care a avut mult de suferit din cauza lui, Emil lucra la un depozit
de lemne, singura poziție pe care sistemul opresiv o avea pentru profesorul
de istorie Emil Creangă. Nu l-am auzit plângându-se niciodată de greutatea
slujbei lui. Se plângea demai marii țării și ai bisericii care l-au umilit și i-au călcat
demnitatea și profesiunea în picioare. Suferea din cauza unor vorbe venite de
la cei din capitală care nu l-au apărat în fața persecuției ci au adăugat la ea
nepăsarea și răutatea lor. Unul dintre ei îi recomandase să devină un cioban
pe undeva prin munți și să lucreze departe de lume.
Conflictul său cu sistemul comunist l-a urmărit pas cu pas până la emigrarea
sa în America. Școala dumincală de la Arad ne-a fost oprită, cum de altfel și
întrunirile tineretului care au urmat. Accesul lui Emil la amvoanele bisericilor
era și el limitat de aceeași mână lungă a revoluției care se folosea de cei aflați
în schema de funcțiuni a cultului.
Venit înAmerica nu și-a găsit locul printre noi ceilați în goana după dolari, case
și afaceri. A găsit însă liniștea și adăpostul unei lumi lipsite de umbra ucigașă
de conștiințe a comunismului. A trăit cu urmările suferințelor din comunismul
românesc. A dezvoltat prea devreme, trei forme de cancer. A biruit două din
ele prin puterea rugăciunii și a credinței lui în Domnul și Mântuitorul său, Isus
Christos. Ultima formă de cancer a fost chemarea acasă, unde s-a dus prea
devreme și lăsând urme dureroase în amintirea celor care l-am iubit și l-am
prețuit.
Ne-a luat-o din nou înainte, studiind acum probabil în bibliotecile cerului. Ne va
aștepta să discutăm noile idei care au zămislit lumea. Și vom sta de vorbă din
nou. O veșnicie întreagă. Pe curând, Emil!
Petru LUPAS
EMIL CREANGA
La absolvirea facultăţii a ales să meargă profesor de istorie într-o localitate Colibiţa din
judeţul Bistriţa pentru că gândul lui era sa fie aproape de acel oras de cultură, Cluj.
Aici a profesat aproape un an de zile ce a învăţat, până când odată la o oră de istorie i-au
venit 14 inspectori pentru a-i analiza calitatea activităţii lui, inspectori care după acea au
stat de vorbă cu el şi i-au spus că-i apreciază capacitatea si cunoştinţele şi că mare le este
mirarea că un om ca el, mai poate crede in acest secol in nişte superstiţii, aşa numeau ei
invăţăturile Bibliei, şi i-au cerut lui Emil să renunţe in scris la credinţa lui în Dumnezeu
dacă mai vrea să lucreze în învăţământ.
În răspunsul lui, Emil le-a citat concret din tezele marxiste care spun că orice teorie
care se verifică în practica este adevărată, apoi le-a spus că Biblia este o teorie, că el a
verificat-o in practica, că a găsit-o adevărată şi că şi-a însuşit-o ca principiu de viaţă,
aşadar le-a scris Emil: “Sânt şi voi rămâne în continuare teist şi mă consider liber în
cugetarea mea’’.
După aceasta, la scurt timp i-au desfăcut contractual de muncă, conditie care l-a
determinat să se întoarcă la Cluj unde îşi avea din prieteni şi unde a trăit foarte modest
ajutând pe unii studenti la lucrările lor de diplomă cu traduceri din alte limbi şi cu alte
lucrări dupa cum se ivea prilejul. În acest timp nu a mai comunicat cu părinţii pentru că
îi era ruşine că a ajuns la vorba lor după atâţia ani de şcoală.
În primavara anului ‘74, eu aveam atunci 18 ani şi am plecat la Cluj să-l caut, să văd ce
mai face şi dacă pot să-l conving să se întoarcă acasă cu mine. A fost uşor de găsit. Am
mers la o biserica şi am întrebat de el şi de la un frate am fost trimis la alt frate pâna mi
s-a spus la care biserică era in acea zi de Duminecă. Ammers la acea biserică, l-am găsit
şi s-a bucurat foarte mult de vizita mea. I-am spus că-l iubim, că ne e dor de el şi l-am
chemat să vină cu mine acasă. El mi-a promis că va veni dar, doar peste câteva zile, dar
în aceeaşi săptămână. Eu i-am lăsat nişte bani ca să aibă de tren că nu ştiam dacă are iar
el in schimb m-a incărcat cu un geamantan de cărţi.
După ce a venit acasă, la câtva timp a mers pe laArad şi acolo s-a întâlnit cu Petre Lupaş
şi cu alţi prieteni iar părinţii au fost mângâiati că ştiau de el şi că e mai aproape de ei.
IOAN CREANGA
Necrolog
(continuare din pagina 10
C2
)