CULTUR}
6
ROMANIAN TIMES
VA URMA
Slavomir Alm]jan
Dacăsublimul însprecare tindemesteșivarămânedeparte,
infinit de departe, travaliul căutarii acestuia trece dincolo
de orice limite între care omul privirii de sus este așezat să
locuiască. Dumnezeu a pus un poet, unmuzician, un artist
al culorii și al formelor în fiecare dintre noi. În acelaș timp,
sentimentul de apartenență… Ce minunată neliniște este
acest univers uman!
Deci sublimul… Personal aș defini sublimul drept țintă
înspre care merită și trebuie să tinzi chiar dacă, în realmul
nostru ea nu va fi niciodată atinsă. Printr-o matematică
pe care noi nu o putem pricepe, căderea de la nivelul
acestuia este aproape instantanee pe când recucerirea
acestuia poate fi evaluată numai cu reperele veșniciei și necesită eforturi la scara infinitului.
Doar o mușcătură din fructul oprit a fost suficientă ca să ne îndepărteze, dar toate eforturile
sutelor de generații nu au reușit să ne reapropie nici măcar cât de puțin. O, nu vă înșelați,
mintea omenească, puterea omenescă, sacrificiile omenești nu numai că nu au lipsit dar
s-au manifestat cu abundență pe tot parcursul istoriei. Toate acestea au adus valoarea
intangibilului sublim la un nivel aproape inimaginabil. Deși recunoașterea faptului că
această țintă va rămâne mereu neatinsă ne-ar putea duce la disperare, lupta și eforturile
noastre în încercarea de a-l atinge sunt un ceva care a ajuns cel mai aproape de chipul
și asemănarea acestuia. Spiritul uman în căutarea sublimului este un minunat “Amin!” la
dragostea cu care Dumnezeu ne-a îmbrățișat prin creație.
Așa cumamscris în articolele precedente, Edenul este întruchiparea ideei de sublim iar ceea
ce citim în cartea Genesei despre Eden este o sursă de nesecat din care tainele relatiei dintre
om și Dumnezeu ni se revelează puțin câte puțin, de fiecare dată când ne punem inima să
înțelegem. Deși creația în sine era desăvârșită, acolo, în Eden, ea nu era sursa acelei înalte
desfătări pe care numai sublimul o poate da. Desfătarea continuă din Eden era în întregime
datorată prezenței lui Dumnezeu. Iată ce minunat confirmă psalmistul acest fapt:
“Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei: când este El la dreapta mea nu mă clatin.
De aceea inima mi se bucură, sufletul mi se veselește, trupul mi se odihnește în liniște.”
(Psalm 16:8,9)
Deseori, clatinați de vânturi împotrivitoare, de dorinți adânci după un ceva de neexplicat, ne
pierdem în îmbuibări cu surogate, în așa fel încât căutarea noastră de sublim degenerează
Poetul și marea
(6)
într-un fel de abandon în exact opusul acesteia, alunecarea în grotesc. De fapt dacă ar fi
să tragem linia neagră sub existența noastră terestră, în vederea socotelii, totalul ar fi o
continuă înfruntare între căutarea sublimului și alunecarea în grotesc.
Atât de crâncenă este această înfruntare încât omul și-a găsit odihna în încrâncenarea de
care vorbesc…Odihnă prin neodihnă dacă pot spune asta. Și în tot timpul, dintre clipa
alungării din Eden și până în prezent, simțurile lui spirituale nu s-au ridicat deasupra
de ceea ce ochii văd, urechea aude și mintea înțelege. În ciuda încrâncenării lui cu
realitatea care îi refuză aspirațiile, cu realitatea niciodată demnă de idealul înspre care
tânjește, omul a continuat să bată cu piciorul trecerii lui aceleași cărări printre plopii
mereu fără soț ai decorului din care, aparent fără voie, este parte. Tragedia realității
existenței lui stă în faptul că spiritul lui se ridică deasupra realmului lui dar sufletul lui
caută împlinire tot în tridimensionalul lumii care nu-l acceptă. Nicăieri la el acasa…
Dacă sublimul înspre care tindem este și va rămâne departe, infinit de departe, travaliul
căutarii acestuia trece dincolo de orice limite între care omul privirii de sus este așezat
să locuiască. Dumnezeu a pus un poet, un muzician, un artist al culorii și al formelor în
fiecare dintre noi. În acelaș timp, sentimentul de apartenență… Ce minunată neliniște
este acest univers uman!
În tot acest timp, apele de odihnă și pajiștile verzi au fost aproape. Mesele demne
de cele mai înalte ospețe împărătești au fost pregătite și ființele cerești stau gata să ne
servească. Lipsește doar foamea, adevărata foame… Cerul întreg stă pregătit să se
miște înspre potolirea ei. Este nevoie ca visătorul din noi să viseze vise cu mult mai
mari și dorul după o patrie care să nu ne fie ostilă să fie cu mult mai intens. Este nevoie
ca aripile gândurilor să ne ridice înspre eterul din care lucrurile lumii acesteia sa se vadă
dintr-o dată mici, infinit de mici.
Lumea din jurul nostru pătrunde cu bocanci grei de caporal până în cele mai adânci
tăinițe ale inimii, ea se vrea în centrul preocupărilor noastre pănă când oboseala ne
aduce la starea în care suntem imuni la binecuvântata neodihnă la care Dumnezeu ne-a
rânduit. Când cerem, cerem lucruri prea mărunte și nu daruri vrednice de un Împărat,
când visăm, visele ne țin prea aproape de mal și aventura credinței se stinge. Da,
credința este o aventură, este un salt în mai înalt decât înălțimile la care te pot duce cele
mai vârtoase aripi, este un salt în ceva cu totul nou, cu totul necunoscut și cu mult mai
minunat decât ceea ce visul cel mai înalt poate plăsmui.
Poate că tocmai aici locuiește inima celui care și-a înțeles menirea de poet, de artist…
Aventura revelației mai degrabă decât travaliul creației
. Astfel, cred, și numai astfel
arta și artistul pot coexista cu sublimul. Da, alte simțuri, alte corzi vor fi parte din noi
și altfel va fi înfiorarea din noi. Față în față cu sublimul, inimă la inimă cu Dumnezeu,
când cuvintele nu vor mai rosti lucruri, poetul din fiecare din noi va vibra sub torentul
supremelor revelatii în octavele cerești ale bucuriei. Tot ce ne-a mai rămas, până atunci,
este arderea noastră în tămâia sublimă a căutării.
PUTERNICA FRAGILITATE – 2
-
continui in acest numar gandurile despre lucrarea in
unitatea a bisericii crestine -
Cei ce cauta unitatea si-o doresc datorita prezentei
Duhului Sfant in ei. Unitatea nu este ceva ce vine natural.
Unitatea costa si te expune unei investitii emotional -
spirituale pe care cei mai multi o refuza. Dezbinarea
este ceva ce apare fara greutate. Este mult mai usor sa
deconstruiesti ceva decat sa zidesti; sa amendezi decat sa
participi. Lipsa naturaletei starii de unitate este data si de
conceptiile gresite existente in jurul ei.
Crestinilor li se porunceste sa pastreze unitatea pe care
Duhul lui Dumnezeu a creat-o. Cum? In primul rand fiind
partasi aceluiasi Duh. Duhul Sfant este cel ce realizeaza
o legatura neobisnuita (in substanta) intre oameni diferiti provenind din etnii variate, cu
obiceiuri si manifestari diverse, ce provin si lucreaza in culturi/medii diferite.
Adevarul indestructibil este placat de faptul ca noi suntem una pentru ca avem un singur
Tata.
Fara indoialaunitateapoatefi inteleasa gresit si reclamata inmodnecorespunzator.
Noi vrem uneori sa fim uniti pe o alta baza decat cea a Cuvantului lui Dumnezeu. Iata doar
2 nuante prin care unitatea este gresit inteleasa:
Mit – Diversitatea si diferentele sunt un pericol la adresa unitatii
Diversitateaesteunfactorceneoferavulnerabilitatesicreazaostaredenesiguranta/
neplacere. Personal cred ca diferentele si diversitatea sunt ingrediente ale unitatii promovate
deDumnezeuinBiblie.Diferentelenesuntdatepentrucompletaresinupentrucompetitiede
aceea mi se pare esential ca biserica sa (re)actioneze complementar, sa gaseasca modalitati
de a suplini lipsa si nu a concura marturia altor grupuri crestine locale. Prea des oamenii
invita la bsierica lor cu pretenita ca ei sunt mai buni decat alte biserici locale. Oamenii
trebueisc invitati in contexte sociale in care sunt expusi laAdevarul lui Dumnezeu.
Ori decate ori ma gandesc la asta vizualizez imaginea unei orchestre. Nu exista
orchestra formata dintr-un singur instrument. Multitudinea de instrumente prezente acolo
ce interpreteaza o simfonie poate fi exprimata in trei cuvinte: diversitate, armonie, unitate.
Instrumentele trebuiesc acordate periodic, zilnic - chiar daca au fost facute de cei mai
faimosi mesteri - si toti instrumentistii isi intra in rol sub bagheta unui dirijor. Dirijorul
pentru a conduce orchestra trebuie de cele mai multe ori sa intoarca spatele audientei - asa
nu se socoteste nepolitete - insa ceea ce ei interpreteaza capteaza atentia si promoveaza un
mesaj.
Mit – Unitatea si uniformitatea sunt sinonime
Asta se intalneste des la nivelul gandirii si exprimarii in Biserica contemporana.
Efectul este fenomenul de clonare. Toti trebuie sa fimprecum “fratele mai mare” care este de
obicei opersoana locala care a avut saumai are raspundere asupra unei congregatii locale.Noi
clonam gesturi si interpetari ce pot fi departe de intelesul Biblei doar din dorinta de a ne arata
unitatea.Avemun cod de comportament comun si cei care ies din el trebuiesc amendati.
O reflectie a acestei stari este faptul ca o idee teologica trebuie impartasita de toti
ca un echivalent al unitatii.
Camembrii in familia lui Dumnezeu noi avemvarste spirituale diferite ce reclama
nevoi diferite si intelegeri diferite. Apostolul Pavel descrie o astfel de pozitie exprimand
“…cand eram ca un copil, gandeam ca un copil, vorbeam ca un copil… dar acum m-am
departat de acea varsta…” Nu o interpretare trebuie sa fie fundamentul pentru unitate ci
Cuvantul lui Dumnezeu in intregime. “Sa nu treci peste ce este scris” este recomandarea
Scripturii; nu se spune “sa nu treci dincolo de o anumita interpretare”. Nu conteza cat de
multe stim; niciodata nu vom fi atotstiutori - “cunoastem in parte…” - si aceasta stare de
nedesavarsire trebuie sa ne-o asumam cu onestiate si smerenie. (1 Cor.12:12)
Chiardacaarfiposibilsaexisteosinguradenominatiunesi toticrestiniisapoatedoar
un singur nume, asta nu inseamna automat ca vomfi si uniti. Conformitatea organizationala
nu poate fi egala cu unitatea spirituala pentru care s-a rugat Domnul Isus. Unitatea trebuie sa
fie de substanta, de profunzime si nu doar in lucruri sau forme exterioare.
Diferentele si diversitatea sunt doi factori ce nu pot fi evitati si nu trebuiesc
eliminati in biserica crestina. Conformitatea teologica si organizationala nu confera o baza
reala pentru o stare de unitate fara probleme.
Cum poate fi construita si pastrata unitatea intr-un grup crestin? In Efeseni 4
apostolul Pavel vorbind despre unitatea in Duh promoveaza doua noi stari/concepte/idei
“Viata Duhului” si “Dragostea Duhului”. Nu este nimic structural acolo este doar lucrarea/
manifestarea Duhului in dragoste. Practicand/experimentand natura spirituala a unitatii
noastre putemvorbi despre un trup, un duh, o speranta, un Domn, o credinta, un botez si un
singur Dumnezeu si Tata al tuturor. Noi suntem una pentru ca impartasim viata Duhului lui
Dumnezeu care se misca printre noi si ne inspira, mustra, calauzeste, mangaie, ghideaza.
Unitatea “de duh” are fragilitatea ei. Recunoscand aceast fapt ar trebui sa
ne preocupam principal de acest aspect si sa depistam pericolele ce vor sa o distruga/
anihileze.
Unitatea in Duh/Spirit echipeaza intregul grup de crestini cu putere sprituala si
ofera solidaritate in nevoile Imparatiei. Importanta este data prin caracterul delicat si fragil
al acestei stari si prin faptul ca reprezinta tinta preferata a atacurilor celui rau. Subiectul
unitatii nu poate fi disociat de tematica razboiului spiritual.
Dusmanul sufletelor noastre capata un mare avantaj asupra noastra ca indivizi,
grup, lucrare comuna, in momentul in care el produce o fisura si ii intoarce pe crestini
unii improtriva altora (cei ce ar trebui sa fie umar la umar impotriva celui rau). “Dezbina
si stapaneste” este mai mult decat un cliseu in tactica militara. Observatia Domnului Isus
despre faptul ca “nici o imparatie dezbinata impotriva ei insisi nu poate dainui” - Luca 11.17
- ilustreaza tactica perpetuua a lui Satan prin care isi atinge scopul.
Nu este o mai mare tragedie pe campul de lupta decat un soldat omorat de proprii
sai camarazi – bineinteles intr-un “friendly fire”. Asta se intampla uneori zilnic in cadrul
comunitatilor crestine. De aceea unitatea este parte a razboiului spiritual si nu un subiect
de abilitate diplomatic-religioasa. Sunt lideri ce nu “se plang” de unitate pentru ca o
intretin prin practici de control, manipulare, sustinerea si incurajarea unor familii influente
ale congregatiei care sunt folosite ca paravan. Aceste tehnici diplomatice – considerate
gresit “pricepere/iscusinta duhovniceasca” - instrumenteaza perfect doar o alta strategie a
vrasmasului in planul razboiului spiritual.
Fratele meu/tau nu este niciodata dusmanul tau. Este cel pentru care a murit
(continuare in pagina 9)