CULTUR}
6
ROMANIAN TIMES
ȚAPUL ISPĂȘITOR – NU CUMVA SUNT EU?
Cativa amici au celebrat
recentYomKippur – una
din sarbatorile insemnate
pentru poporul evreu
mentionata in Vechiul
Testament, Levitic 16.
Privindsprereligiozitatea
lor si legatura cu unul
din elementele simbolice
prezente - tapul ispasitor-
mi-am adus aminte de
ceea ce Dwight David
Eisenhower a spus in
timpul in care a fost
General Comandant al Fortelor Aliate din Europa in
timpul celui de-al doilea razboi mondial: “a cauta tapul
ispasitor este cea mai usoara campanie de a vanatoare“.
Ca militar si apoi politican (a fost al 34-lea presedinte al
SUA) Eisenhower stia ce inseamna acest joc al cautarii
vinovatului. A inteles asta si mai mult in anii 1950 cand
a esuat in asumarea unei responsabilitati personale si a
marcat intr-un fel inceputul declinului moral-spritual al
natiunii americane.
Cand vine vorba despre o comunitate spirituala, biserica,
te-a gandi ca atmosfera de acolo este diferita, o lume
a adevarului, sinceritatii, a maturitatii si a integritatii
relationale. Dar ego-ul, dorinta de intaietate, de reusita
cu orice pret, toate cuplate cu imperfectiunea unui
mecanism organizational definesc sincope in viata
bisericii contemporane.
Ce sa ne facem cu atatea biserici ce sunt in declin,
congregatii ce stagneaza – asta in cel mai bun caz - ori
incep sa o ia la vale pe tobogan? Trebuie sa fie cineva
de blamat si pentru asta nu? Exista un tap ispasitor, nu?
Poate muzica de inchinare a fost prea zgomotasa ori
(continuare in pagina 8)
prea lenta, scoala duminicala prea plictisitoare ori prea
“colorata”, lejera. Ori poate pastorul a avut unmesaj prea
intelectual ori prea subtire. In orice situatie se gaseste
un tap ispasitor in exterior. Tapii ispasitori nu sunt iubiti
desi ei abunda intr-o cultura compromisa moral.
Cand apar probleme in orice congregatie, indiferent de
zona in care activeaza sau marimea ei, se cauta tapul
ispasitor(uneori e turma) iar in acest proces exista
victime colaterale si marturia crestina a comunitatii este
afectata.
Din nefericire in astfel de situatii suntem prea ancorati
in structura oragnizatiei numita biserica si mai putin in
organismul ce este biserica. Se tinde spre o rezolvare
tehnica si nu spre una spirituala. Cum ne dam seama
de asta? Simplu, cand se iau hotarari mai mult pe baza
unor statute de functionare si articole in defavoarea unor
mentionari exprese din Cuvantul lui Dumnezeu. Au
existat scapari de aplicare a unor principii spirituale si
acum se vor rezolvate prin articole de statut. In vremuri
de criza spirituala daca nu exista o autoritate morala
atunci orice subrefugiu statutar este o solutie imprefecta
pentru ca vine sa reglementeze in parametrii tehnici ceea
ce ar fi trebui sa fie rezolvat spiritual mai inainte.
Pavel amendeaza spiritul imatur al corintenilor si le
propune: “Pe voi insiva cercetati-va daca sunteti in
credinta. Nu recunoasteti voi ca Isus Hristos este in
voi?“ (2 Corinteni 13:5). Ceea ce el a stiut este faptul
ca orice obicei bun, spiritual, cresterea duhovniceasca
este de ordin personal si se raporteaza direct/personal la
Domnul Isus Christos.
Cineva ii poate adresa pastorului local reprosul ca
nu a crescut spiritual deloc sub pastorirea sa. Asta il
afecteaza emotional pe pastor(il taie la inima) care
accepta raspunderea pentru ceea ce se intampla in
timpul in care se ingrijeste de nevoile spirituale ale
comunitatii respective. Dar pentru o persoana ce nu
apare la intalnirile de rugaciune, ce ocoleste grupurile de
studiu si apare doar pentru o ora saptamanala la biserica,
nu este prea onest a muta cumva responsabilitatea
cresterii sale persoanele doar pe umerii altora. Crestrerea
sprituala este fundamental o chestiune personala ce are
loc in interactiune cu altii.
Pavel spunea corintenilor: Nu este asa important cel
ce planteaza sau cel ce uda ci Dumnezeu care face sa
crasca (1 Corinteni 3:7). Cresterea spirituala are loc cel
mai bine in comunitate, in interactiune cu cei preocupati
de aceleasi scopuri. E drept aceste interactiuni poarta
in ele un factor de risc si suferinta, cauzand uneori
destula durere si suprasolicitand afecte emotionale, dar
exista in acelasi timp o incarcatura spirituala ce poate fi
frunctificata. Ati auzit de vorba: sa nu risipim o astfel de
criza, nu?
Exista multe similitudini intre conditiile prezente din
Nordamerica si alte momente din istorie, in special
relatate in cartile biblice. Stare generala a umanitati
se poate rezuma astfel: in pofida unor binecuvantari
multiple si variate oamenii aleg sa ii intoarca spatele lui
Dumnezeu. Privind spre istoria poporului evreu in astfel
de situatii nu putem sa nu-l remarcam pe Ezechia care
atunci cand a fost intronat ca rege al poporului sau(era
tanar chiar), a avut inima indreptata spre restaurarea
pozitiei lui Dumnezeu ca centru al inchinarii personal-
colective si standard al deciziilor luate.
In textul biblic din 2 Cronici 29 putem identifica patru
lucruri pe care acest l-a facut. In primul rand a redeschis
portile casei lui Dumnezeu si i-a chemat pe oameni sa
se pocaiasca si sa se intoarca spre Dumnezeu. Ezechia a
facilitat accesul inaintea lui Dumnezeu. Apoi a actionat
impotriva coruptiei morale ce ii cuprinsese si pe unii
lideri religiosi. Iata mesajul sau puternic: “Acum sfintiti-
va, sfintiti Casa Domnului Dumnezeului parintilor vostri
si scoateti afara din Sfantul Locas ce este necurat.” (2
Cronici 29:5). Ezechia nu s-a oprit la declaratii; el a
Slavomir Alm]jan
“Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce privește
viața și evlavia, prin cunoașterea Celui ce ne-a chemat
prin slava și puterea Lui, prin El care ne-a dat făgăduințele
Lui nespus de mari și scumpe, prin ele vă faceți părtași firii
Dumnezeiești, după ce ați fugit de stricăciunea, care este în
lume prin pofte”.
(2 Petru 1:3,4)
Ammenționatdejadecâtevaori careesteputereaunității
chiar și atunci când vorbim despre asocieri si intreprinderi
sociale care au doar scop de autogratificare sau autorasplătire.
De fapt avem, în analele istoriei, exemple care ilustreaza faptul
acesta. Nu rareori, principiile unității au fost manipulate în
vedera atingerii unor țeluri nu prea nobile, când moartea și
distrugerea au fost semănate fără scrupule… Lagărele naziste
n-ar fi fost posibile dacă, prin îndoctrinare, mii șimii de oameni
din zeci și zeci de țări nu s-ar fi înhămat la țeluri iluzorii și au
obținutvictoriivremelniceurmate întoatecazurilede înfrângeri
umilitoare…Principiile unității pot fi manipulate dar rezultatele acestora vor fi întotdeauna
izbânzi temporare sau iluzorii. Principiile lui Dumnezeu, aplicate fără binecuvântarea Lui
au scris pe paginile istoriei cele mai sângeroase capitole.
Dar nu despre asta doresc să scriu în acest capitol! Intenția mea este de a aduce la lumină
câteva din obstacolele care stau împotriva trăirii vieților noastre de crestini, într- perpetuă
izbândă. Unitatea, atunci când vorbim despre Biserică, este cheia supraviețuirii acesteia, a
izbânzilor ei, a însăși existenței ei. Simbolurile deseori folosite în descrierea Bisericii afirmă
fără nici un dubiu existența acesteia ca o manifestare a unității în esența structurii ei. Iată
câteva exemple:
1. Biserica isustrată ca trup:
“Căci după cum trupul este unul și are multe mădulare, și după cum mădularele
trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot așa este și Cristos. Noi toți, în
adevăr, am fost botezați de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci,
fie robi, fie slobozi; și toți am fost adăpați dintr-un singur Duh…”
(1 Cor 12:12,13)
Despre complexitatea trupului uman s-au scris biblioteci și procesul cunoașterii
acestuia a ridicat spremirare sprâncenelemultori oameni de știință. Corelarea funționalității
unui mădular cu tot restul mădularelor este o absolută minune. De fapt complexitatea
fiecărui mădular în parte este cu mult dincolo de ceea ce mințile noastre pot concepe. Chiar
un simplu DNA, această cărămidă de bază în miraculoasa construcție a trupului, prezintă
complexități atât de covârșitoare încât el pare o însumare a identității întrgului ansamblu care
este trupul. Nu există ierarhie în structura trupului, din punt de vedere biologic. Apostolul
Pavel sublinia acelaș lucru în versetele de mai sus:
“Noi toți, în adevăr, am fost botezați de
un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; și toți
am fost adăpați dintr-un singur Duh…”
În Galateni 3:28 apostolul Pavel continuă:
“Nu mai este nici Iudeu nici Grec; nu
mai este nici rob nici slobod; nici parte bărbătescă nici parte femeiască, fiindcă toți sunteți
Omul dincolo de sine
(6)
una în Cristos Isus.”
De aici putem desprinde ușor cauzele care duc la disfuncțiile Trupului care
întruchipează Biserica.
“Ochiul nu poate zice mâinii:”n-am trebuință de tine”; nici
capul nu poate zice picioarelor: “ n-am trebuință de voi.””
(1 Cor 12:21) Dureros este
că, influența veacului acestuia asupra creștinilor a creat atitudini nedemne de trupul
Lui Cristos. S-a format de-a lungul timpului o adevărată piramidă a “valorilor” în
Trup, s-au creat și adâncit prăpăstii dintre mădular și mădular și ceea ce urmează este
ceea ce vedem: o biserică care s-a îndepărtat de menirea ei, o biserică stagnantă sau
chiar în regres. Pastorii sunt ridicați pe piedestal, proorocii nu dau răspundere nimănui
pentru că ei “vorbesc de la Domnul”, cei înstăriți îi privesc cu dispreț pe welfariști,
cei sănătoși caută păcatul celor bolnavi, cei tari îi judecă pe cei slabi… “Cine ești tu
să-mi spui mie?...” și alte atitudini de genul acesta au ajuns astăzi o normă între copii
lui Dumnezeu. Și toate acestea în timp ce via Domnului rămâne nelucrată, văduvele și
orfanii neîngrijiți, oameni alergând spre pierzarea lor fără ca cineva, în numele iubirii
lui Cristos, să le iasă înainte. Când unul suferă ceilalți nici nu sesizează, cănd unul
cade nimeni nu sare să-l ridice. Astfel, cu cele mai minunate principii, cu adevărul
călăuzitor scris în sânge, cu exemplul iubirii lui Cristos, noi ne pierdem din ce în ce mai
mult în ceața veacului acestuia, hrănindu-ne cu placeri vremelnice sau chiar suferind
de foame pe munți de pâine. “Fronturi” de toate felurile se deschid împotriva “dreptei
creștine fundamentaliste” și împotriva “intoleranței religioase ale evanghelicilor” în
timp ce noi devenim o rezistență slabă, deseori fără șira spinării, gata să facem orice
fel de compromis pentru “pacea” și linistea “personală”. Criteriile unității enunțate de
Dumnezeu sunt înțelese și manipulate mai mult de cei de afară împotriva noastră și a
Bisericii.
Trupul, așa cum îl compunem noi astăzi, este într-o disperată nevoie de
terapia Duhului Sfânt. Este încă odată nevoie să reînvățăm noțiunea slujirii și bucuria
morții față de sinele nostru. Este nevoie ca El să-Și primească laudele ce I se cuvin
prin dragostea pe care am reînvățat să ne-o dăruim unii altora. Va venii o vreme când
mădularele cangrenate vor fi înlăturate. Trupul lui Cristos, Biserica, va fi încă odată
în stare să reziste porților locuinței morții, să fie cu adevărat o glorioasă întruchipare a
divinului pe acest pământ. Dar asta nu se va petrece înainte ca noi, mădularele, să dorim
și să iubim suveranitatea Lui în fiecare fibră a vieților noastre...
2. Biserica ilustrată ca zidire:
“Și voi, ca niște pietre vii, sunteți zidiți ca ă fiți o casă Duhovnicească...”
Dacă urmăriți cu atenție la modul în care zidarul pune laolaltă pietrele într-o
zidere, veți vedea poate unul din cele mai elocvente exemple ale unității așa cum a
conceput-oDumnezeu. ÎnLucrareamea “ZIDARUL” din volumul PRIVIRI, descriam
mirarea mea la modul în care zidul de piatră creștea sub mâinile pricepute ale lui Ioji,
unul ditre zidarii satului. Odată cu terminarea zidului se termina și mormanul de pietre
informe de lângă zid iar zidul însăși se arăta ca un triumf de frumusețe și funcționalitate.
În tot mormanul acela de pietre nu erau două pietre la fel, nu era o piatră care să fie
perfectă. Toată masa aceea de piatră care alcătuia zidul era o sumă de impefecțiuni
puse una lăngă cealaltă. Frumusețea nu stătea în pietrele individuale ci în zidire. Era
de-ajuns ca piatra să aibe o suprafață relativ plană ca ea să acopere imperfecțiunile
altei pietre. Cele mici, aparent fără valoare, erau și ele aranjate în zid ca sprijin pentru
pietrele mari. Fără aceste pietre mărunte, pietrele mari ar fi nefolosibile.
În zidirea nemaipomenită a Bisericii, noi suntempietrele vii... Noi nu ne putem
așeza singuri in zidire. Rolul marelui Ziditor este de a ne găsi locul și de a ne așeza în
zidire. Inprfecțiunea pietrei vii de lângă noi este parte din planul celui care a așezat-o
(continuare din numarul trecut)
(continuare in pagina 20)