Rmanian Times 310

5 / 24

7 M}RUL DE CEART}Escatologie 5
ROMANIAN TIMES
Evenimentele petrecute în ultimul timp au fost
și sunt în atenția multor experți, și n-am investit prea
mult timp să scriu ceva despre ele fiind plină media de
comentarii semnificative și la subiect.
Urmăresc, în ultimii ani, procesul de distrugere a
cetății Damasc, cea mai veche capitală funcțională
a lumii. Orașul Damasc, capitala Siriei, cu o vechime
de peste 9 mii de ani este unul din orașele lumii care
are o atenție specială în profețiile Scripturii, pentru
vremurile din urmă. În acest context vă prezint
articolul publicat de redacția Nașul TV.
DAMASCUL ȘI INVAZIAMUSULMANĂ
Am scris mult la această rubrică despre Invazia musulmană în lume și specific
în Europa. Scriitor, eseist, estetician, istoric al artei, stilist al limbii române, apreciat
colaborator al publicației Romanian Times, a publicat pe articolul de mai jos,
care răspunde la multe întrebări care mi s-au pus pe tema imigrației în Europa.
PROOROCIE PENTRU DAMASC
<<<Prevestirile Vechiului Testament se adeveresc! O profeţie veche de 2.500
de ani s-a îndeplinit | LEGĂTURACU IMIGRANŢII CARE INVADEAZĂ EUROPA
Redacția • Publicat: 3 Sep 2015, 16:27
Valul de refugiați sirieni care a copleșit Europa, în urma intensificării
acțiunilor Statului Islamic în Orientul Mijlociu, a readus în atenție un verset din
Vechiul Testament despre care se crede că profețește dispariția Damascului și a
statului modern al cărui capitală este (adică Siria). „Iată, Damascul este scos din
numărul cetăților și a rămas o grămadă de ruine” – acesta este pasajul profetic
din cap. 17 din Cartea lui Isaia, iar textul biblic este luat nu doar ca o profeție,
de către interpreții lui – indiferent de religia lor -, ci și ca un argument, de către
fundamentaliști și, mai ales, de către susținătorii Statului Islamic. Capitolul 17 se
numește, de altfel, chiar așa: Proorocie pentru Damasc.
Conflictele din Siria și starea de alertă în care trăiesc locuitorii ei, recentele
distrugeri ale unor monumente de artă precreștină, în Palmira, ca și ferocitatea acțiunilor
Statului Islamic din ultimii doi ani au readus în atenție acel pasaj biblic despre care se
crede că, acum două milenii și jumătate, profețea distrugerea Damascului, care va
fi „scos din rândul cetăților” transformându-se într-o „grămadă de ruine”. După
Palmira, următoarea țintă a Statului Islamic va fi Damascul, ce se dorește șters de pe fața
pământului, notează site-ul
Înacelași capitol 17apar și predicții referitoare la exodul sirienilor –„Ah!Această
zarvă de popoare este ca vuietul de ape multe, acest zgomot de neamuri este ca zgomotul
de ape mari; El le amenință și ele fug departe, gonite ca pleava pe care vânturătorii o
vântură în vânt și ca vârtejul de pulbere în vreme de furtună.”
Chiar dacă istoria pe care o trăim, cu teroarea pe care o generează acțiunile
Statului Islamic în Siria, poate constitui un argument în favoarea teoriei că în versetul
biblic se ascunde o teribilă profeție, nu sunt puțini teologii care spun că Biblia nu se
interpretează literal (adică în litera ei), ci în spiritul ei. „Nu e recomandat să interpretezi
așa Biblia și să spui că Noul Babilon este reprezentat de Statele Unite și că profeția din
Cartea lui Iasaia se referă la Damascul de azi”…
Ce motive ar avea însă fundamentaliștii Statului Islamic să își transfere
agresivitatea asupra unor situri din Siria? Ideologii creștini cred că, deși Iisus Hristos nu
a călătorit în spațiul Siriei de azi, creștinismul a lăsat numeroase semne în acest teritoriu.
Apostolul Pavel (sau Saul) a fost convertit la creștinism în apropierea Damascului, iar în
Antiohia (un alt oraș din Siria contemporană) aveau să se refugieze primii creștini, care
au fugit de persecuțiile din Ierusalim. Primii teologi ai creștinismului, precumSf. Ignatie,
erau și ei originari din Damasc…
Nu este niciun secret că ISIS a devenit una dintre cele mai puternice grupări
teroriste, care are în custodia sa numeroase localităţi din Siria şi Irak, în care locuitorii
sunt umiliţi, vânduţi, violaţi, decapitaţi, chinuiţi şi forţaţi să se alăture armatei Statului
Islamic şi chiar religiei musulmane.>>>
Opinii, emoţii, principii
Andrei Pleşu - 14 septembrie 2015, 07:16
<<< Poţi să nu te pronunţi în chestiunea refugiaţilor? Nu poţi. Toată lumea, de la
vlădică pînă la opincă, de la Bruxelles pînă laWashington, de la Cotroceni pînă la Palatul
Victoria e prinsă în horă. Niciodată Europa nu a mai fost confruntată cu un val atît
de amplu de imigranţi, veniţi de pe alt continent. E nevoie de soluţii. E nevoie de
compasiune. E nevoie de sacrificiu.
Am să fiu sinucigaş de sincer: nu am un răspuns - cel puţin deocamdată – la
această mare provocare. Tot ce pot să fac este să stau şi să cuget. „Bine, dar chestiunea
e urgentă! Nu putem aştepta pînă îţi faci dumneata o idee, pînă vii dumneata cu măsuri
concrete!” Înţeleg. Dar nici reacţia pripită, sau deciziile arbitrare, sau gesturile necugetate
nu rezolvă lucrurile. Ba, la o adică, le pot înrăutăţi.
”Opinii” avem, slavă Domnului, destule. Românul e deştept şi prompt. Nu-i
trebuie mult ca să-şi dea cu părerea, iar, mai apoi, să şi-o susţină feroce, pînă în pînzele
albe, ca pe o axiomă. Cum se ajunge la opinie? Repede. Pe bază de impuls, de simţ al
replicii, de ”bun-simţ”…Argumentaţia – dacă, prin absurd, e necesară – se desfăşoară fie
”emoţional”, fie ”principial”. Emoţional: se invocă, în lacrimi, situaţii dramatice: morţi
nevinovaţi, copii în suferinţă, pătimiri sîngeroase. Cum să nu te implici? Cum să rămîi
indiferent cînd, sub ochii tăi, în imediata ta vecinătate, se petrec orori?
Emoţiile de acest fel sunt, fireşte, îndreptăţite, nobile, creştineşti. Au două
dezavantaje:
1. Cei care le resimt şi le declară ca atare nu trec decît rareori la fapte: nu se reped
să-şi asume, cu titlu personal, nici un act de mărinimie; nu iau acasă o familie năpăstuită,
sau măcar un singur om dintre cei aflaţi în pericol.
2. Emoţia blochează reflecţia pragmatică, eficace, realistă. Lamentaţia acoperă
vocea raţiunii. Cu alte cuvinte, răspunsul afectiv dinaintea dramei e bun, dar nu produce
efectecoerente, stabilepe termenmediuşi lung.Nici retorica”principială”nufuncţionează
mai bine.
Pe terenul ei, intră în luptă tabere etanşe: campionii devoţiunii pentru drepturile
omului şi pentru ”corectitudinea politică” pe de o parte şi, de cealaltă parte, conservatorii
prudenţi, apărătorii Europei ”tradiţionale”, ai omogenităţii creştine, sauextremiştii alergici
la orice urmă de alogenie. În joc, intră adesea şi mici sofisme sentimentale: de pildă buna
primire a esticilor emigraţi spre vest (ungurii după 1956, basarabenii, polonezii etc.),
deşi comparaţia este strict formală: nu era vorba, în acele cazuri, de incompatibilităţi
religioase, de deplasări inter-continentale, de experienţe teroriste trăite nemijlocit de
gazde, în raporturile lor cu noii veniţi. Aşa cum reacţiile emoţionale stăteau prost cu
registrul concret, al procedurilor salutare pe scară largă, discursurile principiale stau prost
cu empatia, se complac în abstracţiuni reci, fără nici o tangenţă cu viaţa imediată, cu
”inconştientul colectiv” al popoarelor, greu de ”sistematizat” după criterii standardizate.
Bun. Şi ce-i de făcut?
Rezonabil ar fi, probabil, să nu mai lucrăm cu emoţii şi principii, să nu mai
practicăm opinia la îndemînă, ci să cerem informaţii precise, să facem analize riguroase,
să evaluăm, fără ornamentică cochetă, ce putem şi ce nu putem face.
Cunosc o mulţime de ”stîngişti” radicali care s-au săturat ca Statele Unite să
fie ”jandarmul” lumii. Să ne întrebăm totuşi, în această logică, şi dacă Europa trebuie să
aspire la titlul de ”felcer universal”. Dacă toate neregulile extra-europene pot fi ”reglate”
de Uniunea Europeană. Sau dacă Europa, dintotdeauna atentă şi responsabilă cu spaţiul
extra-european, n-ar trebui să fie mai prezentă în acel spaţiu, să intervină benefic pentru
clarificarea unor circumstanţe locale toxice, care ajung să fie cauza unor dezordini
globale. Nu e vorba de un culpabil ”amestec în treburile interne”, ci de o colaborare
inteligentă cu statele arabe luminate, în perspectiva pacificării unei regiuni aflate (parţial)
în derivă. Trebuie, cred, să se înţeleagă, că nu Europa e soluţia crizei arabe. Europa
poate fi doar un partener echilibrat, dezinteresat, în efortul de a atenua criza. Nu mi se
pare sănătos să ne împopoţonăm cu rolul de panaceu, de azil cosmic, de competenţă
supremă şi ”cruce roşie” planetară. Da, nu putem fi absenţi, nu putem fi nesimţitori, nu
putem fi egoişti. Dar problemele lumii nu se rezolvă prin inflaţie sentimentală, sau prin
demagogie ”umanistă”. Problemele lumii se rezolvă prin informaţie, prin analiză şi
printr-un relativism ”bine temperat”. Problemele lumii se rezolvă prin luciditate.
Restul sunt fiţe politice, discursuri electorale, temerităţi riscante. Cînd un prieten îţi cere
ajutorul, soluţia nu este, cred, să-l adopţi. Soluţia este să-l ajuţi să-şi regăsească locul
propriu, rostul propriu, destinul. Iar pînă reuşeşte, să-l găzduieşti, să-l hrăneşti şi să-l
mîngîi, fără spectacol mediatic şi fără poză demiurgică…>>>>
Pagina realizată de Nelu Ciorba